Îmi îndrept privirea spre geamul îngrădit cu bare albe și tot ce simt e liniște. Pot s-o văd, pot s-o ating.
Cu cât mă apropii însă mai mult de liniște, cu atât pare că se îndepărtează mai mult.
Liniștea pe care o văd arată cam așa: zece copaci uriași plini de frunze se mișcă și curg în bătaia vântului. Printre crengi se zărește plin de viață, cerul.
Norii se mișcă.
Norii albi și pufoși pe care ai vrea să-i vezi chiar acolo, în locul în care te simți cel mai plin de viață, cel mai liniștit. Eu aș prefera să-i văd la mare.
În interior sunt pietre multe și colorate, din alea de râu, care-mi apasă pe inimă, pe gând, pe mâini și pe picioare. Tot ce pot să mai mișc e gâtul, pentru că știu că odată ce-mi mut privirea în exterior văd liniștea.
Cum poți să vezi liniștea, poate te întrebi.
La fel cum poți să simți orice, la fel poți să și vezi orice. Poți să simți iubirea, dar poți s-o și atingi. Poți să simți gustul acru al lămâii, dar poți să ți-l și imaginezi, pentru că știi deja cum este.
Ai înțeles ideea, sunt sigură.
Când îmi zboară privirea spre copacii ăștia ghemuiți între clădirile fără viață, simt mirosul lor de-acasă, din pădure, de la munte. Le văd familia, le văd locul de unde n-au cum să se mai întoarcă.
Eu aș vrea ca de fiecare dată când am un singur răgaz, să fiu liniște. Să mă gândesc sau nu, să mă uit în gol sau pe cer, fără să am impresia că timpul fuge.
Timpul fuge oricum, dar nu mai vreau eu să alerg după el, nu mai vreau să alerg după nimeni.
Alergatul îmi face plăcere, nu vreau să se transforme în corvoadă, ca orice lucru pe care îl facem la început din inerție, apoi că trebuie.
Vreau să văd cum se mișcă norii, chiar dacă ar dura câteva ore, vreau să bată vântul și să-mi miște gândurile fix acolo unde trebuie să fie.
Vreau să simt că acolo unde e liniște e acasă, chiar dacă asta înseamnă că mă aflu în parc, la mare, la munte sau la serviciu.
.jpeg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu