Fetița care voia să fie frumoasă

 I.

A fost odată ca niciodată o fetiță care voia să fie frumoasă. Voia să fie ca oricine altcineva, numai ca ea nu. 

Avea impresia că frumusețea ei nu reprezintă un etalon, credea că tot ce vede în oglindă nu poate fi privit îndeaproape, căci ar fi orbit pe oricine. 

A fost odată o fetiță care nu se credea frumoasă, nici măcar normală. A fost odată o fetiță care nu se uita în oglindă.

Avea impresia că oglinda e dușmanul ei și oriunde ar fi găsit un spațiu în care să se vadă mai bine, și-ar fi mutat privirea. 

Fetița care voia să fie frumoasă nu era nici pe departe atât de insipidă pe cât se vedea în oglinzile magazinelor.

Fetița aceasta era altfel. Era frumoasă, ca toate celelalte fetițe, dar în felul ei, căci așa suntem cu toții.

Într-o zi, fetița a mers la plimbare, pe jos. Mergea pe jos pentru că nu voia să-și vadă chipul în nicio reflexie a niciunei uși de la metrou.

Mergea pe jos pentru că știa că putea s-o facă oricât ar vrea ea, fără să fie îmbrâncită de câte cineva sau să fie băgată în seamă fără noimă.

Voia să meargă pe jos până nu mai putea. Chiar dacă oamenii se uitau ciudat, chiar dacă i se părea că nu mergea nicăieri, ea tot pășea într-acolo.

Fetița care voia să fie frumoasă nu știa că este superbă. Se agăța și se târa de toate ațele pe care i le arunca viața și își imagina că nu merită mai mult decât primea.

Cu ce drept avea voie să primească doar firimiturile de la masa de prânz? De ce nu putea să stea și ea pe scaun, fără să-i fie frică să întrebe pe cineva dacă îi dă piureul de cartofi?

Ar fi vrut să aibă curajul să strige și să ceară ceea ce-și dorea cu adevărat.

I-ar fi plăcut ca într-o zi să iasă din casă ca de obicei, să încuie ușa cu cheia de două ori, să-și bage cheia în buzunarul mic din ghiozdan și să meargă. Să meargă în același loc, dar să urle. Să fie băgată în seamă și să fie observată.

Să se vadă cât de multe are de spus, dar nu poate. Trebuia cumva ajutată, altfel ar fi putrezit acolo, pe drum, fără ca nimeni să n-o observe.

Cu toate astea, planurile mărețe erau doar în capul ei. Niciodată n-a avut curajul să facă mai mult decât să meargă.

Parcă a reușit să alerge la un moment dat, dar a uitat cum se face. A început să meargă repede, iar oamenii se uitau din ce în ce mai ciudat la ea, până când au renunțat să se mai uite.

Așa și-a dat fetița seama că până la urmă chiar însemna ceva, doar trebuia să dea mai mult din sufletul ei, trebuia să și-l verse chiar acolo, pe strada pietruită, ca să poată să fie observată măcar o dată, măcar de un trecător, altfel ar fi murit.

II.

Fetiței care voia să fie frumoasă nu îi plăcea singurătatea, nu îi plăcea absolut deloc. 

De ce trebuie să te chinui să-ți placă ceva care nu-ți place doar pentru că așa trebuie? Pur și simplu nu putea să-și imagineze cum era să stea doar cu ea atâtea zile...și nopți.

Să stai cu o fetiță care voia să fie frumoasă era ca și cum te-ai fi luptat cu un pui fioros de tigru. Cine a mai văzut un pui fioros de tigru?

Puii de tigru nu par fioroși, asta până când cresc și își dau seama că trebuie să meargă la vânătoare. 

Exact așa era și fetița care voia să fie frumoasă. A vrut să fie frumoasă, până într-o zi în care n-a mai vrut.

Și știi de ce? Pentru că mereu a fost!

III.

Fetiței îi plăcea să se plimbe cu autobuzul. Se simțea din nou copil. Îi plăcea cum bate soarele în copaci si cum vântul le mișca frunzele abia răsărite.

Îi plăcea să vadă cerul albastru si să creadă că fericirea este deja lângă ea.

Dar chiar era, doar că ea o căuta pretutindeni.

Sursa: Pinterest

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare