Trauma post-partum

Acum, când aproape mi se închid ochii, stau și mă gandesc...

Chiar dacă sunt în camera asta mare cu tavan si pereti albi, destul de friguroasă uneori, tot adorm așa.

Chiar dacă sunt în dormitorul mic de la oras, plin de mirosul copilului, acelasi lucru mi se întâmplă.

Îmi pipăi burta și am impresia că încă mai e ceva acolo care mișcă și eu încă nu știu.

Ce naivă sunt...

Îi simt respirația micuțului și încerc să stau cât mai aproape de el, poate mă mai încălzesc.

În seara asta n-a fost așa frig în cameră.

A avut el grijă să facă focul.

Mă uit în stânga mea pe geam și văd luminile de afară.

Parcă ar fi vară, parcă am fi încă doar noi doi, fără să știm de tine.

Ce prostii aberez!

Cum să nu știu dacă mai e ceva acolo, dacă mai bate încă o inimă?

Aș putea oricând să merg la doctor să verific.

Nu înteleg de ce mi-e mereu teamă.

Oricum nu are ce să mai fie acolo, sau cine să mai fie.

N-am mai facut nimic de mult, noi doi.

Și dacă am făcut-o, am avut grijă, n-a mai fost ca la început, din dragoste.

Cand faci ceva, orice din dragoste, nu stai să verifici, să te pregătești.

Totul vine de la sine.

De foarte mult timp ne pregătim, gândim, luăm totul în calcul.

Dar încă simt ceva că mișcă.

Aud gălăgie pe hol!

Știam de la început că nu e o idee bună să dormim cu copilul în camera asta .

Cand toți vin în casă el se trezește
.
Dar nimeni nu ține cont.

S-a oprit acum, gălăgia...

Parca mă pot odihni putin...

Îmi trag pătura portocalie pe spate și încerc să adorm.

Oricum maine voi simți alte mișcări .