Oglindă spre trecut
Se observă doar o bucățică ce-i drept, dar eu știu că e acolo și ne așteaptă.
O văd pe tanti Marieta cum vine cu găleata roșie, plină cu apă, gata să ne ude dacă nu plecăm din fața porții ei.
Noi suntem vreo opt copii și avem loc să dăm pase oriunde ne-am juca. Am putea să mergem puțin mai departe, pe câmpul de peste drum unde stau vacile la păscut și unde sunt și porți de fotbal, dar ne place să ne chinuim.
Nu stiu dacă-i vară, toamnă, iarnă sau primăvară, dar aș prefera să fie vară.
Vara stăm mereu până târziu afară, chiar până se aprind luminile pe stâlpi. E unul chiar în colțul străzii, unde ne așezăm mereu și ne alegem următorul joc.
Niciodată n-am reținut cine locuiește la ultima casă, cea care-i față în față cu a Mădălinei. Știu doar că e un dud acolo, că are gardul foarte jos și o poartă mică verde.
Adie vântul, dar tot ce-mi doresc e să stăm afară și să vorbim, să ne jucăm cu toții. M-am gândit eu că e vară. Numai vara, când stăm până târziu e răcoare, dar în același timp vin și țânțarii și se așază pe mâinile noastre.
Normal că vin țânțarii, doar stăm sub lumina stâlpului din colțul străzii.
Mamaie mă cheamă la masă. Mereu mă cheamă, chiar de-i dimineață, prânz sau seară și întotdeaună are câte ceva bun pregătit pentru mine, doar sunt preferata ei.
Parcă simt de la intrarea în curte mirosul cartofilor prăjiți. Mereu mi-a plăcut să îi mănânc cu pâine.
Pe ăștia știu sigur că mi-i dă la prânz.
M-am grăbit, ca de fiecare dată cu nodul în gât, să termin de mâncat. Știu că dacă nu mă grăbesc, toți copiii se vor duce și ei să mănânce și apoi vor mai trece câteva ore până ne vom revedea.
Nu pot pierde minute atât de prețioase.
Îmi bate inima mai să-mi sară din piept.
Abia aștept să ies pe poartă, din nou acolo, din nou pe stradă.
Cobor cele două scări de la hol și privesc pentru un minut curtea. E totul înverzit, doar e vară.
În dreapta, toaleta veche turcească și porumbarul aproape gol.
M-am urcat o dată pe scară și am ajuns în porumbar.
Mi-era frică. Mi-era frică să urc pe scară și mi-era frică să stau în porumbar pentru că știam c-o să dau peste vreun șoarece. În același timp, îmi plăcea să stau desculță și să simt boabele galbene de porumb cum mi se plimbă printre degete.
În stânga, grădina lu' tanti Ica. Aranjată, mereu pusă la punct. E încă plină de flori.
Nici grădina lui mamaie nu-i mai urâtă. E mereu plină de roșii, ardei, castraveți, pătrunjel și mărar.
Drept în față, poteca lunguiață parcă te îndeamnă s-o iei la pas. M-am simțit mereu acasă când am pășit pe poteca asta. Am alergat cât am putut pentru că știam că mamaie mă așteaptă în fața ușii cu o îmbrățișare pregătită.
Nu mai pot zăbovi nicio clipă! Mi-am primit îmbrățișarea, acum sunt gata să ies din nou pe stradă.
Trebuie să ies!
Nu trece o secundă și pe poarta care scârțâie, de un verde șters intră Mădălina si Cristi.
Nici nu știu ei cât i-am așteptat!
Parca-ar fi un dar!
Când ies din curte și mă uit de-a lungul străzii, văd munții.
Știu că am fost pe unul din vârfurile alea care se văd în depărtare.
Poarta proaspăt vopsită tot mai scârțâie puțin. A fost reparată totuși de curând. Ciudat lucru!
Mă întorc cu spatele și văd o unitate militară. N-o văd în adevăratul sens al cuvântului; doar știu din câte mi s-au povestit că se află acolo.
De-o parte și de alta, pe ambele străzi, casele vechi își așteaptă nepoții.
.jpeg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu