Fetița care n-a învățat să înoate

 Am revenit în fiecare an în locurile alea și niciodată n-a fost mai frumos ca acum. Libertatea pe care am simțit-o nu s-a comparat cu nimic. M-au luat valurile, dar nu m-au dus departe. Au știut cum să mă țină în brațe și să-mi spună povestea pe care voiam să o aud. 

M-am grăbit să fac pași noi, dar îi învățasem deja. Erau acolo, doar trebuia să privesc în jos. Mereu am făcut-o, doar că de data asta a fost complet diferit. Am văzut marea pentru prima oară altfel. Nu am învățat să înot, dar niciodată n-o s-o fac. Mă simt mult mai liberă neștiind ce se va întâmpla. Dacă mă duc...sau nu. 

Așa și-a spus fetița când a ieșit din apă. Locul pe care până atunci îl văzuse de atâtea ori și de care îi era cumva teamă, acum îi părea familiar. S-a gândit că părul lung o va ajuta cumva dacă va face pluta în apă, dar până la urmă tot ce-a rămas a fost imaginea unei mici sirene. A stat și pe nisip o perioadă, doar am văzut-o. Eram chiar în spatele ei. Vedeam prin ea fiecare fir de apă care se întindea în depărtare. Mi-a șoptit ceva, dar m-am gândit că sunt doar niște gâze. 

Am văzut când a plecat iar și apoi a intrat din nou în apă și l-a îmbrățișat cu atâta putere cum nu o mai făcuse până atunci cu nimeni. I-ar fi plăcut să-i pună un nume, să aibă deja unul, să fie botezat, dar nu s-a întâmplat asta. Și-a dat seama că nu-i va aparține, așa că i-a dat drumul. Când s-a desprins, parcă trebuia să fie tăiată. Picioarele abia voiau să iasă din strânsoare, iar mâinile îi obosiseră de cât de mult l-a cuprins. 

Soarele nu mai avea nicio putere. Tot ce putea să simtă era apa care o acoperea și felul în care se urca pe el ca să nu moară. Dacă ar mai fi stat chiar și câteva minute, sunt sigură că s-ar fi îndrăgostit. A știut însă momentul în care să plece și a făcut-o. Tălpile nu mai putea să pășească, îi erau julite. Totuși, cu ultimele forțe a călcat pe pietrele pline de alge și a încercat să nu alunece. Am văzut-o din nou. A simțit nevoia să se așeze pe prosop și să închidă ochii. Dacă îi deschidea, totul era real. Era o ființă umană, din carne și oase, cu multe sentimente pe care nu le putea crede. Dacă închidea ochii, nimic nu mai era al ei. Și totul îi aparținea. Nu mai avea nicio frică de faptul că totul se va termina în curând. 

Soarele începea să ardă. Ar fi vrut să rămână acolo mereu, să se joace cu picioarele, cu mâinile și să rămână îmbrățișată. Nimic sexual. Totul magic. Și-a adus aminte cum era cu el, atunci de tot, la început. Ar vrea să se mintă, să spună că i-a uitat numele, dar totul a rămas în amintire. Și de fiecare dată când ceva frumos începe, o ia la goană. 

De data asta n-a mai fost așa. A rămas acolo, a sorbit fiecare înghițitură și s-a bucurat de fiecare pas. Niciun val prea puternic nu i-a fost inamic. Au devenit prieteni și speră și acum că va veni o zi când va avea puterea pe care și-o dorește.