Fetița cu haine invizibile ( imaginare)

 

                                                                

                                                                         Sursa: Pinterest

A fost odată o fetiță căreia îi plăcea să se îmbrace cu toate hainele din lume. Nu era o pasionată de modă, dar ar fi încercat orice cârpă i s-ar fi înmânat. Ce naivă! N-a știut niciodată totuși ce îi place cu adevărat. Prefera și culorile închise, dar și pe cele deschise. Voia să stea cu picioarele goale prin nisip, dar și să simtă roua din iarbă dimineața. 

Multă vreme a căutat un stil care să i se potrivească cu adevărat, însă de fiecare dată era judecată pentru că nu are preferințe clare, că e...nehotărâtă. Într-o zi, pe când mergea liniștită pe stradă, a auzit un strigăt în spatele ei. Nu s-a întors, pentru că recunoștea acea voce. Era ca și când toate momentele triste din trecut s-ar fi transformat într-o mulțime care ar fi venit să o strângă în brațe. 

- Ioana!, s-a auzit vocea. Cu toate acestea, știa că nu pe ea o strigă, numele ei nu era acesta. În acea secundă a grăbit pasul și a mers mai repede decât a făcut-o în toată viața ei. Și totuși, simțea că cu cât se îndepărtează mai mult, vocea o urmărește. O dureau picioarele, i se încordaseră gambele, însă nu ținea să se oprească. Și-a zis în gând că va mai face 10 pași și apoi o să se oprească. Era ca atunci, ca în vis.

-Ioana!, s-a mai auzit o dată vocea. Atunci nu mai mergea, alerga. Și cu toate astea, când s-a uitat la picioarele ei, a văzut că sângerau. Plus de asta, purta tocuri, ceea ce ea nu făcuse niciodată. A mai auzit în trecut faptul că îți fac picioarele frumoase, un corp armonios, dar ei i se părea ceva nenatural. De altfel, până și rimelul i se părea ceva ieșit din comun. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât lăsa în spate vocea care o striga. Ce trebuia să facă acum?

Să se întoarcă și să-i spună că nu e ea cea pe care o căuta? Îi era frică, astfel ar fi revenit cu totul în trecut și ar fi văzut că nimic din ce-a realizat până atunci nu este de fapt adevărat. S-a așezat totuși pe un petic de iarbă și a sperat că astfel va trece neobservată. Mai întâi și-a pus palemele sub cap și și-a ridicat privirea. Nicicând nu mai văzuse o imagine atât de relaxantă. 

Ar fi vrut să zboare și să atingă fiecare frunză care se mișca în bătaia vântului. Dintr-o dată a simțit o mână pe ochi. A atins-o, iar inima a început să-i bată din ce în ce mai tare. Trebuia să o facă!

Știa că orice minciună își va găsi într-un final adevărul. Nu avea rost să se mai ascundă. În cele din urmă și-a dat seama că o mai văzuse undeva, dar știa că atunci a refuzat să o cunoască. 

Era o fată! Cea mai frumoasă fată pe care putea să o vadă, de fapt, pe care o văzuse până atunci. Era îmbrăcată așa cum și ei i-a plăcut să se îmbrace la un moment dat. Cu pantaloni scurți de blugi, un tricou alb scurt și un pulover maro, foarte lung, pe deasupra. Știa că ar fi mers așa oriunde, dar întotdeauna s-ar fi găsit cineva care să comenteze chiar și cel mai mic aspect al așa zisei aparențe. I-a strâns atunci mâna, s-a uitat în ochii ei și a știut că e gata să-i ofere hainele ei invizibile.