Fetița scoică și băiatul melc

 Indroducere

Au fost odată ca niciodată două ființe. Ființele astea nu trăiau în aer, ci pe Pământ. Nu mâncau aproape nimic, dar simțeau când li se face foame. Respirau doar aerul care trecea unul pe lângă celălalt fără ca măcar să își dea seama. Erau mai aproape decât credeau, dar încă nu știau. Încă nu-și găsiseră sufletul-pereche. 

Am mai citit despre suflete-pereche. Se spune că o astfel de persoană nu e doar cea cu care vrei să-ți petreci tot restul vieții, ci e un tot. Un suflet-pereche îți este ceva ce ți-a lipsit toată viața și de care nu vrei să te desparți vreodată. E ca o a doua inimă de care n-ai știut că ai nevoie. 

Sufletul-pereche te face să te simți liber, să vrei să fii tu așa cum n-ai vrut să te lași văzut de nimeni altcineva.

Ființele astea două erau destul de agitate, se învârteau de colo-colo fără vreo țintă anume, dar erau și foarte timide. Nu reușeau să scoată o vorbă atunci când se adunau cu mai multe ființe de felul lor, dar nici când erau în grupuri diferite.

Fetița scoică și băiatul melc nu se cunoșteau, dar sperau în existența celuilalt. Auziseră amândoi de sufletele-pereche. Nu știau la ce oră, în ce zi, în ce loc se vor întâlni, dar simțeau că ceva trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu. 

Credeau cu tot dinadinsul că într-o zi se vor găsi și vor putea să-și spună câte nu și-au spus. Și s-au găsit...

Capitolul I - Despre Fetița scoică

Fetița scoică era atât de micuță că oricine ar fi luat-o în brațe, n-ar fi zis că e adevărată. Avea părul negru și lung pe care și-l prindea întotdeauna într-un coc, îi plăcea ei cum îi stătea așa, îi dădea un aer de superioritate. Dar fetița scoică nu se simțea mai presus de nimeni, niciodată. A încercat de câteva ori, de a crezut că nu va mai putea face așa ceva vreodată.

A fost distrusă când într-o zi a vrut să-și arate măreția dar toți au luat-o în râs, crezând că nu știe ce zice. Prea mult se lăsase observată, de-atunci n-a mai încercat nimic.

 Era prea greu pentru ea și ea era atât de firavă.

Fiind atât de mică, fetița scoică nu putea fi văzută prea bine de oricine. Dacă mergeai foarte atent, fără să te grăbești, și te uitai jos pe nisip, cu siguranță ai fi văzut-o. Dar oamenii nu-și permiteau să-și piardă timpul. Oamenii se grăbeau. Așa că nimeni n-a observat-o vreodată pe fetița scoică, până într-o zi.

Pe băiatul melc nu-l întâlnise încă, dar știa că se va întâmpla la un moment dat. Știa că nu există perfecțiune în nimic, dar își imagina cum va fi când va descoperi că se înșelase.

Băiatul melc nu știa că e perfect. Nu știa că are ochii albaștri, nu știa că are părul blond, nu știa că seamănă cu un prinț din poveste. 

Din povestea cu ființe extraordinare și mărețe, care știu să facă o mulțime de lucruri și nu-și au habar de propria putere. Așa era și băiatul melc.

Capitolul II - Despre Băiatul melc

Băiatul melc nu s-a privit niciodată în oglindă și de aceea nu avea o părere prea bună despre el. De fapt, nu avea nici măcar o părere proastă. Dacă cineva îl întreba vreodată ce crede despre el însuși, nu știa să răspundă și se rușina atunci când o anume ființă îi făcea vreun compliment.

Fiindcă era aproape invizibil, pe băiatul melc nu l-a observat aproape nimeni niciodată. La un moment dat a fost zărit de cineva, dar timpul a trecut și băiatul a rămas din nou singur. 

Băiatul melc aflase cum e să zâmbești și de aceea își mai dorea să găsească din nou un motiv pentru a-și arăta fericirea, dar întotdeauna era atât de multă lume în jurul lui încât nu știa încotro s-o pornească.

Capitolul III - Fuga

Într-o zi, fetița scoică a pornit-o spre stânga, în partea aceea a plajei în care oamenii nu aveau cum să-și pună păturile, fiind prea îngust locul. 

Știa că acolo se va simți în siguranță și chiar dacă nu avea cine să o mai observe acolo, știa că nu avea vreun rost să rămână în aglomerație, lumea ar fi călcat-o în picioare și toată viața ei ar fi fost distrusă.

La început a mers încet, a vrut să facă o plimbare pe nisip. Apoi a simțit că picioarele îi ard de atâta căldură și a început să fugă. Ciudat lucru, ei mereu îi plăcuse căldura. Și totuși, a luat-o la goană. A fugit cât a simțit, până când inima îi fugea odată cu ea.

Nu mai simțise așa ceva până acum, oare unde avea de gând să ajungă?

În timp ce alerga, a trecut pe lângă o familie de pescăruși care căuta ceva de mâncare. N-a reușit decât să surprindă momentul în care tata pescăruș le-a adus copiilor, în cioc, un pește imens care se zbătea de ți-era mai mare mila.

Nu și-a dat seama, dar când s-a oprit nici măcar nu se mai vedea marea. Oare cât de departe au dus-o picioarele? Cât de ușor a luat-o inima la goană?

S-a chinuit să-și dea seama ce s-a întâmplat pe tot parcursul drumului, dar tot ce-și mai putea aduce aminte era peștele care se zbătea. 

În cele din urmă, epuizată și nedumerită a reușit să se întindă. Dar stai...nici măcar nisip nu mai era pe jos?

Acum era o întindere mare și verde de iarbă proaspăt cosită. Nu mai simțise mirosul ăsta vreodată. Și-a ridicat capul și a tras aer adânc în piept. A zâmbit!

Pentru o secundă și-a dat seama că era mai aproape de ce-și dorea cu adevărat, dar fără să știe despre ce era vorba, și-a adus din nou capul mai aproape de Pământ.

Într-o zi, băiatul melc a vrut să știe cine e. Se săturase să se ascundă, așa că a decis că este momentul să se uite într-o oglindă. Dar unde ar fi putut găsi o asemenea relicvă? Nici măcar nu știa cum arată.

Așa că băiatul melc a pornit spre dreapta, acolo unde știa că se află întinderea mare și albastră. De cum a pornit, și dat seama că merge mai repede ca de obicei. 

Picioarele i-o luaseră la goană și inima îi bătea mai tare ca oricând. Era fericit, cum nu mai simțise de multă vreme, așa că a continuat să alerge.

A reușit să alerge atât de repede încât n-a putut s-o vadă pe fetița scoică stând cu capul lipit de Pământ, fix în locul lui preferat. A observat doar o mică pată, acolo unde știa că îi place să lenevească în zilele toride de vară,

Nu s-a oprit să vadă ce este, picioarele nu îi dădeau voie.

În cele din urmă, băiatul melc a ajuns și s-a oprit. Tot ce-a putut să vadă înaintea ochilor era marea. 

Sunetul valurilor i-a readus sufletul la viață. Pentru prima oară nu-și mai dorea să plece de acolo, dar știa că acolo unde-i casa lui, e și pătura verde și proaspăt cosită.

Băiatul melc nu era obișnuit cu mirosul de scoici sau apă sărată. Dar când s-a lăsat pe spate și a tras aer adânc în piept, n-a mai vrut să se reîntoarcă la altceva.

Capitolul IV - Întoarcerea

Cu toate astea, plaja era plină de oameni. Băiatului melc nu-i plăceau oamenii, îl făceau să pară mic și neînsemnat, așa că s-a ridicat ușor -la fel de ușor precum era obișnuit- de pe nisipul ud, și a plecat spre casă.

Fetița scoică a rămas tot timpul ăsta cu bărbia în piept. Avea o bărbie mică, de păpuși. Avea și niște dinți perfecți. Dar n-avea cine să-i vadă, fetița scoică nu prea râdea.

În cele din urmă, s-a hotărât să plece spre locul unde n-o observa nimeni, acasă. Și-a pus mânca mica pe iarba proaspătă și ușor, s-a ridicat. N-a simțit cum inima i-o ia din nou la goană.

Băiatul melc mergea în partea stângă, iar fetița scoică mergea spre partea dreaptă. Amândoi mergeau agale, cu ochii în jos, așa cum obișnuiau întotdeauna.

Sursa: Pinterest