Fetița care se temea de umbra ei

A fost odată ca niciodată o fetiță căreia îi era frică.

E și normal, tuturor ne e frică de câte ceva. Frica e un sentiment puternic. Nu te naști cu el, dar ajungi să-l capeți foarte repede.

Și ție îți e frică de înălțimi, sau ție de fantome, sau celuilalt de câini, nu?

Ei bine, fetiței îi era frică de întuneric. Da, ai auzit bine. De fiecare dată când se stingea lumina, fetița închidea ochii sperând că soarele va răsări cât mai curând și va aduce din nou zâmbete și bucurii. Fetița  își spunea câteva rugăciuni pentru a putea trece mai ușor peste nopțile în care întunericul nu avea milă de ea.
Niciodată n-a crezut în ceva anume, dar știa că orice s-ar afla dincolo de cuvintele sfinte, o protejează. 

Când era mică, fetița trebuia să iasă în curte pentru a ajunge la toaletă. 
M-ati putea întreba de ce am făcut trecerea asta bruscă de la rugăciuni la pipi, însă asta-i ce-mi amintesc acum și nu aș vrea sa pierd firul.
Trebuia să traverseze toată aleea pietruită, în timp ce vântul bătea în frunzele de viță și le făcea să scoată un sunet atât de puternic încât de fiecare dată i se făcea pielea de găină. Avea mereu impresia că o urmărește cineva și ca-i va pune mâna pe umăr în orice moment. Trebuia să se lupte cu monștrii din interior destul de mult pentru a câștiga vreo bătălie cu cei din afară. 

Toaleta se afla în curte, ca acum multă vreme, pe când încă nimeni nu avea habar că, la un moment dat, se vor inventa wc-urile care te spală la fund.

Fetița mai ține minte toaleta din curte. Era chiar în același loc. Cum ieșeai de la toaletă și deschideai poarta, în fața ta, era cotețul câinelui. 
Ce mai câine, săracul de el....în viața mea n-am văzut animal mai chinuit....
Îl țineau tot timpul legat și întotdeauna aveau impresia că-l îngrijesc cum se cuvine. Niciodată nu era sătul câinile ăla. 

Îmi amintesc doar de el, fiindcă știu totuși că au existat mai mulți care au avut parte de același tratament. Mai bine că nu i-am cunoscut. 
Dar am cunoscut-o pe fetiță.

Pe alea pietruită care ducea spre toaletă, ziua nu era nimic inspaimantator.

Din contră, ii plăcea să pășească pe acolo. Se simțea exact ca o prințesă, sau mai degrabă, ca o mamă.

Era O fetiță care simțea că are puterea unei femei atunci cand mergea cu spatele drept, printre vițele de vie.

Cum își ridica capul, fetița observa bolta plină cu struguri. Îi era frică și de asta, să se suie acolo, prea sus, de aceea n -a îndrăznit niciodată.

Noaptea însă, alea de basm se transforma în ceva înfiorător. Parcă toată curtea ar fi vrut să o înghită.

Vântul era cel mai mare dușman al fetiței. 

Atunci când bătea cu putere, toate frunzele foșneau, toți câinii lătrau și toate țipetele din depărtare ale copiilor, 
se auzeau în capul ei.

Nimic nu putea schimba faptul că aceea era curtea groazei.

Si cu toate astea, fetița traversa întotdeauna, pe întuneric, întreaga alee întunecată doar pentru a ajunge să își facă nevoile.

De Ce nu putea să facă acest lucru chiar acolo, după casă, cum ieșea pe ușă, în dreapta. Ar fi fost mult mai simplu și mai eficient. N ar fi îndurat atâta spaimă.

Si cu toate astea, niciodată n-a îndrăznit. 

Se gândea că a doua zi, cineva ar fi iesit din casă și ar fi bănuit că ea a fost cea care și-a făcut nevoile fix acolo, și ar fi fost certată.
 Și de asta îi era frică fetiței. Nu-i plăcea să fie certata. 

Va urma...

Comentarii

Postări populare