Puiul de om

Când viața te ia prin surprindere în felul ăsta, uiți să te mai gândești la altceva și tot ce-ai vrea sa faci, e sa stai lângă el.

Un suflet mic, un pui de om de care va trebui sa ai grija și sa-I oferi toată fericirea de care dispui.

Acum 10 săptămâni fără o zi a venit pe lume puiul de om Damian Alexandru. 

Culegând informații vechi de pe acest blog, nu m-as fi gândit niciodată ca la vârsta asta eu, eu care recunosc, eram atât de copilaroasa, voi avea un copil.

Nu spun ca a fi copilăros e ceva rău. Nu, rămân la părerile mele vechi cum ca ar fi bine ca sa ramai copil pana mori.

Revenind, nu m-as fi văzut niciodată având grija de cineva al cărui trup este așa mic și neajutorat. 

Dar iata-mă in fața faptului împlinit și cu puiul de om în brațe. 

Nu cred ca am mai simțit vreodată o durere mai mare ca aceea pe care am simtit-o până sa iasă puiul din pântec, dar n-a fost în zadar.

Niciodată nu mi-au plăcut toți copiii. Adică îmi plac în general, dar unii sunt foarte enervanți-asta din cauza părinților.

Dar sa-l văd pe acest mic prinț la mine în brațe, sa-l văd cum reușește cu gura lui mică sa își ia lăptic din corpul meu, este ceva de nedescris.

Am rude care au născut nu foarte demult, care si-au spus poveștile, dar sa fiu în pielea lor, altul e deznodământul.

Recunosc, nu am mai simțit niciodată așa ceva. E un sentiment de a proteja și iubi ființa asta, încât mă simt cea mai puternica din lume.

Nu cred ca se va schimba cu nimic, chiar dacă anii vor trece, iar el va creste.