Scurtă istorie a unei fetițe

 

                                                                   

Sursa: Pinterest

A fost odată ca niciodată o fetiță ca toate celelalte. Spun că era ca toate celelalte pentru că și ea se credea specială. Cine ar fi crezut că există doar o EA cu părul închis la culoare, cine ar fi spus că n-a mai văzut niciodată ochi ca ai EI. Cine n-a mai vorbit vreodată cu o EA atât de plină de energie și dornică să încerce lucruri noi. 

A crezut întotdeauna că este diferită, dar a ajuns să se vadă într-o zi într-o oglindă. Avea doar 13 ani când s-a întâmplat. Nu mai știu cu exactitate unde era, probabil un oraș pustiu, probabil o stradă aglomerată, probabil un drum de țară. Dar cum ar fi găsit o oglindă atât de mare pe un drum de țară? Indiferent...problema este că nu mai țin minte câtuși de puțin unde se afla fetița când și-a dat seama că într-adevăr, nu era atât de specială. 

Știu doar că avea aceleași haine ca întotdeauna. Nu pentru că nu putea să poarte altceva, că nu avea sau că nu și-ar fi dorit, dar așa se simțea întotdeauna EA însăși. Purta același tricou cu dungi orizontale, alb cu negru, aceeași blugi scurți negri și aceeași pereche de adidași albi, simpli. Poate că în trecut și-ar mai fi desenat EA câteva ceva pe albul ăla spălăcit, dar acum se credea mult mai matură. 

Nu mai știu unde se afla fetița cu hainele dintotdeauna, dar o să trec toate situațiile pe rând. Cred că prima oară se afla într-un oraș pustiu, cu drumuri largi, prea puține mașini și un parc imens în jurul lui. De ce spun în jurul? Fiindcă tot orașul parcă ar fi fost construit pe întinderea aceea imensă de pădure și nimeni nu și-ar fi dat seama de asta. Se plimba pe unul dintre drumurile acelea lungi, de data asta asfaltat, cu dale de piatră în formă unor triunghiuri. Parcă i-ar fi rămas și piciorul înțepenit dacă nu era atentă. Se plimba și asculta muzică la căști. Îi plăcea ei așa, să nu audă niciun sunet, în afara bătăilor inimii care se mișcau în funcție de ritmul pieselor. Se plimba și privea cerul. 

Cu toate că n-a înțeles niciodată expresia "privește cerul", de data aceasta parcă avea sens. Avea părul prins într-o coadă de cal, nu purta cercei și nici ochelari de soare. De aceea părea tot timpul că ar fi fost încruntată și nervoasă. Deloc! Era cea mai simpatică ființă pe care ar fi putut s-o întâlnească cineva în cale. Ca de obicei, avea un ghiozdan în spate, să spunem că era negru, fiind nici culoarea lui nu mi-o mai amintesc foarte bine. A mișcat doar pentru câteva secunde capul pentru a schimba o piesă și atunci a văzut-o. La capătul aleii se afla ea, oglinda care de atunci i-a spus că nu e specială.

S-a apropiat, cu teamă la început, a reușit să o atingă cu un deget și atunci a simțit energia. Și-a dat seama de toate lucrurile pe care trebuia să le schimbe și cum ar trebui de fapt realizate. Nu era deloc specială, așa cum a crezut la început. Era totuși o altfel de oglindă, una diferită. Era UNICĂ.

Parcă totuși, am văzut-o și pe o stradă aglomerată, în drum spre mall. De data asta sigur purta pantaloni lungi. Tot pantaloni! De fiecare dată pantaloni! Multe doamne i-au spus de-a lungul timpului că ar trebui să mai încerce și ținute feminine, să-și pună în valoare calitățile, dar ea și le știa pe ale ei, ce sens avea să le descopere toată lumea. A trecut pe lângă mine și nu s-a uitat. Dar eu am văzut-o cu siguranță. Avea cel mai frumos chip pe care l-am văzut până atunci. Parcă era de porțelan, ca o adevărată păpușă. Nu-mi dau seama dacă ăsta este un compliment sau nu, așa că n-o să continui cu descrierea pentru că nu doresc să o jignesc. Aproape de intrare a văzut-o, o altă oglindă. S-a oprit pentru o secundă și tot ce pot să cred este că s-a gândit cine ar fi pus un asemenea obiect acolo. A vrut totuși să o atingă, așa că și-a îndreptat degetul spre ea. În acel moment a simțit o întreagă energie, ceva ce nu mai simțise până atunci. S-a speriat! A citit într-o vreme despre magie și s-a gândit că i se poate întâmpla și ei ceva de genul acesta. A plecat totuși liniștită, dar cu gândul că nu este specială. Cu toate astea, nu s-a întristat. A simțit că UNICA ei șansă este să creadă cu tot dinadinsul în puterea pe care o avea de când s-a născut. N-am îndrăznit să o întreb ce a gândit în realitate. 

Pe drumul de țară am văzut-o cu siguranță! Obișnuiam și eu să petrec multe veri la rând acolo. Mergeam pe jos sau cu bicicleta. Era un drum drept, până în momentul în care trebuia să întorci puțin spre stânga. Atunci era mai periculos, mai ales dacă nu erai atent. Fetița mergea pe jos. Mi-am dat seama că era tristă pentru că de data aceasta m-a salutat. Mi-a zis "Săru'mâna" și s-a uitat repede în jos. În picioare nu mai avea adidași negri. Era desculță. Așa au învățat-o să meargă pe acolo. Și-a rănit tălpile de multe ori, dar niciodată n-a părut s-o deranjeze. Când și-a dat seama că trebuia să meargă spre stânga, atunci a văzut-o. Era aproape aceeași oglindă, atunci de ce se mai îndrepta spre ea ca și cum n-ar fi cunoscut-o până atunci? 

Pentru că nu o cunoștea. S-a dus spre ea, a privit-o, și n-a mai vrut să se întoarcă mult timp spre casă. Am încercat să-i spun ceva, dar fetița se tot uita. Nu știu ce anume vedea cu exactitate, dar am observat că plânge. A plâng multă vreme, până când lacrimile i s-au lipit de oglindă și s-a format un fel de ceară. Când fetița a observat cât de murdară e oglinda, și-a dat seama că ea nu era deloc specială. Nu putea să aibă grijă de un obiect atât de fragil. Cum ar fi putut să-și îngrijească sufletul? Atunci și-a dat seama, că fiecare greșeală pe care a făcut-o de când a întâlnit oglinda, a reușit să o aducă în acest punct din care nu mai avea de pierdut nimic. Acum oglinda era murdară, nu te mai puteai privi în ea, dar sufletul îi era curat. A plâns tot ce-a avut. Acum era UNICĂ, fără niciun fel de joc ascuns și fără lacrimi. Putea să ia totul de la început.