Fetița care mânca pepene iarna

 

Sursa: Pinterest

Ar putea părea ciudat, dar chiar așa începe povestea. De unde a venit ideea? De unde vin toate ideile, de fapt. Dintr-o plimbare lungă și asiduă printre amintiri. Cine mi le-a readus înapoi și cum le pot așterne pe hârtie?

A fost odată ca niciodată o fetiță care zâmbea. La orice, la oricine, nu se temea. Până într-o zi când n-a mai știut cum să o facă. Cum a reușit, e mult de zis. Dar până la urmă, ce avem mai bun de făcut decât să citim povestea asta acum și aici?

Te afli pe stradă? Nicio problemă, lasă gălăgia să-ți pătrundă în oase. Imaginează-te într-o casă mică, în formă de pătrat. De fapt, două camere în formă de pătrat. Într-una din ele, pune-o pe fetiță. Nu trebuie să încapă prea multe în camera ei, nici nu prea ar avea cum. Poate doar un pat, o sobă albă și o mașină veche de cusut. Poți să o pui și pe fetiță în pat. La culcare! Îți pot spune doar, că de cele mai multe ori, îi plăcea să închidă ochii în timp ce mâna aia îi atingea spatele. Oricând s-ar fi ridicat, ochii fetiței s-ar fi deschis. N-a mai putut să doarmă altfel de atunci. 

Când era trează, nu știa încotro s-o apuce. Imaginează-ți că avea o întreagă curte doar la dispoziția ei. O alee lunguiață, plină de te miri ce. Indiferent unde ai fi întors privirea, ai fi văzut un munte de zâmbete. Zâmbetele ei. De unde veneau? Chiar ea le împrăștia. 

Nimeni nu știa că avea puterea asta, nici măcar ea. Cu toate astea, atunci când părăsea tărâmul acela, orice urmă de zâmbet dispărea și el. N-a înțeles niciodată de ce, doar voia să afle adevărul. Pe măsură ce timpul a trecut, prioritățile s-au schimbat și ele, zâmbetul nu mai era acum un lucru valoros. L-a mai văzut de multe ori, dar acum nu-i mai aparținea. Culmea era că și-l recunoștea.