Băiețelul care iubea melcii. Și melcii îl iubeau pe el

 

                                                         

                                                 https://ro.pinterest.com/pin/4925880832230041/

Știți melcii? Acele creaturi micuțe cu cochilii foarte fragile pe care sigur ați călcat măcar o dată în viață, grăbiți să ajungeți la serviciu sau școală? Ei bine, astăzi vreau să vă vorbesc despre un salvator al lor.

Așa cum oamenii sunt salvați din grămezi uriașe de zăpadă în toiul iernii, așa cum pisicuțele sunt luate foarte timid din copac atunci când urcă să prindă vreo pasăre, așa și aceste vietăți au un salvator al lor. Un om care întotdeauna le-ar lua apărarea , le-ar mângâia și le-ar spune o poveste, indiferent că știe sau nu limba lor.

El e Damian. Băiețelul care iubea melcii. Și melcii cu siguranță îl iubeau pe el. Spun că îl iubeau pentru că acum a crescut și el, ca orice altă ființă de pe pământ. A crescut și la rândul lui își vede copiii cum iubesc alte vietăți. Fiecare după placul său.

Damian avea părul blond când era foarte mic, atât de blond încât ai fi zis că este rupt din soare. Pe măsură ce a crescut, culoarea s-a mai închis, dar lumina din sufletul lui a rămas aceeași. El era întotdeauna bun. Era bun cu oamenii, era bun cu orice vietate. Nu pot minți, mai avea momente în care se simțea atât de nervos încât ar fi zgâriat chiar și pereții. Dar cine n-a fost în viața asta măcar un pic nervos?

Damian iubea melcii. Iubea fiecare vietate, dar în principal iubea melcii. De ce melcii? Pentru că mereu i s-au părut altfel decât celelalte suflete.

-mama, melcii au creier, au inimă?, Obișnuia să întrebe.

-Nu știu, ar trebui sa verificăm. Ii răspundeam. Și de fiecare dată când ajungeam să-l iau de la grădiniță, ii ofeream o nouă informație despre iubiții lui melci.

De exemplu, știați că există o specie de melci domestici? Ei se numesc Achatina, așa cum pe Damian îl cheamă Damian. De asemenea, nu necesită mari costuri atunci când vine vorba despre îngrijirea lor. Un alt detaliu extrem de interesant este că melcii sunt rude cu caracatițele și scoicile.

De-aș fi știut asta mai devreme... Dar n-am știut. N-am făcut multe lucruri, însă știu că e normal. Până la urmă nu poți realiza chiar toate planurile pe care ți se construiești într-o viață. Dar măcar pe cele mai importante.

La vârsta lui Damian, printre cele mai importante planuri se număra și construcția unei căsuțe pentru melci. Dar melcii nu au deja o căsuță?

Ba da, dar el dorea ceva mai mult. Dorea o vilă cu piscină, o piscină pentru melci. O lume formată doar din melci.

- și cum ar arăta ea?

- cam lipicioasă, mi-a spus într-o zi. Dar nu-i nimic, va fi cea mai super casă de melci pe care am văzut-o vreodată.

- și va fi construită chiar de tine.

Da, asta este frumusețea. Oricum, ideea este că Damian lua câte un melc acasă de fiecare dată când se întoarcea de la grădiniță. Singura problemă era că niciodată nu avea locul potrivit pentru ei. Și cumva, aceștia dispăreau. Dar unde se duceau?

Într-o seară, a lăsat un melc într-o farfurie de ciorbă, bineînțeles fără ciorba în ea, și a doua zi dimineață melcul dispăruse. L-am căutat peste tot, însă melcul parcă prinsese aripi. Dar dacă într-adevăr a prins? Nu am aflat niciodată. Dar melcul ăsta cu siguranță a fost deosebit.

Pur și simplu s-a evaporat.