Zoe, fetița din vis

                                                                    

Sursa: Pinterest

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mai degrabă era o fată. Fata asta stătea într-un loc pe care și l-a ales special.

Era special pentru că era doar al ei și doar ea avea voie să stea acolo, era un loc liniștit fără niciun fel de zgomot pe fundal. Era special (pentru a doua oară) pentru că locul ăsta era de fapt o plajă. O plajă liniștită, fără niciun om.

Pe plaja liniștită era doar fata. Fata nu avea un nume ( încă) dar tot ce știu este că îi plăcea să stea pe nisip. Nisipul era atât de fin cum nu mai văzuse în viața ei, fără scoici mari în care să se înțepe, fără niciun fel de mizerie. Era atât de curat că atunci când îl lua în mâini și îi picura printre degete, scârțâia.

Fata stătea pe nisip cu picioarele ușor îndoite și stătea cu capul pe genunchi. Îi plăcea să se uite spre mare, erau valuri mari astăzi. Îi plăcea să asculte pescărușii cum se ceartă pe mâncare, îi plăcea când veneau valuri mari și se izbeau de țărm. I-ar fi plăcut totuși să știe cum să nu-i mai fie așa frică de apă.

De fapt, nu apa era problema, că doar stătea o veșnicie acolo, ci frica. Din cauza fricii nu putea să înoate, nu știa să-și țină respirația. Dar îi plăcea să intre acolo, să se joace de-a sirena și să nu mai iasă niciodată. Chiar s-a gândit cum ar fi dacă ar merge prin apă, departe de tot.

Fata stătea și se juca. Îi plăcea să vadă cum îi curge nisipul printre degete și scârțâie și e atât de fin. Îi plăcea să facă o groapă imensă și să stea acolo cu mâinile. Mirosul de păr ud, de alge și de pești, toate îi inundau nările. Iar fata, parcă voia să invite toate mirosurile astea spună stăpânire pe tot corpul.

Voia să le aibă pe toate, să nu mai lase niciun miros de păr ud nimănui, să-l aibă doar ea, să se topească la soare. Ar fi vrut să nu bată atât de tare vântul, doar puțin cât să se bronzeze ( bronzul ăla perfect).

Fata stătea pe nisip, se juca cu el, îi curgea printre degete și asculta valurile, pescărușii, încerca să prindă toate mirosurile de pe plajă. Cum stătea cu capul înclinat spre stânga ( așa am ales) o siluetă se îndrepta spre ea. La început n-a văzut decât atât, o siluetă, o formă indescifrabilă. Mai apoi însă...

Cu cât se apropia, fata își dădea seama că o cunoaște pe acea persoană care i-a invadat spațiul, mirosurile și sunetele. Cu cât se apropia...

Iar dintr-o dată, fata a văzut un copil. O altă fată, însă mult mai mică. Avea vreo 3, 4 ani, să zic. Era deci, o fetiță.

Cum arăta? Era așa de drăguță...avea părul negru, puțin lung ( nu foarte), avea niște ochi superbi, mâini micuțe și finuțe de fetiță delicată și sensibilă, unghii pline de nisip și un miros de copil. Un miros de copil inocent, fără pic de răutate în suflet.

Fetița s-a pus pe genunchiul fetei mai mari și s-a uitat în ochii ei. Iar fata mai mare când a văzut atâta puritate, gingășie și tot ce poate să aibă un copil în el, a început să plângă. Dar a lăsat-o pe a doua fetiță acolo și s-a uitat în continuare spre mare, și-a mirosit părul ud și a ascultat sunetele valurilor. Știa că de acum era acasă.