Vara în care am dansat goală

 A fost odată ca niciodată o fetiță care dansa goală

CAPITOLUL 1 - CERUL

De ce ar fi dansat goală când erau atâtea haine frumoase pe lume cu care își putea acoperi trupul? Ei bine, fiindcă și-a dat seama că nimic din ceea ce vedea în vitrine sau reușea în cele din urmă să probeze, nu îi plăcea.

Până la urmă, și-a dat seama că singura soluție ar fi să umble goală, să mănânce goală, să danseze exact așa, goală.

Dar unde locuia această fetiță de își putea permite să facă atâtea năzbâtii fără să fie pedepsită? Ei bine, locuia în cel mai minunat loc, în CER.

În CER nu îi spunea nimeni ce să facă, ce să mănânce, cum să se poarte și mai ales, cum să se îmbrace. Astfel, fetița a decis că nu mai trebuie să facă nimic niciodată din ceea ce nu-i convine, așa că decizia ei a fost să danseze goală.

Dar cum era în CER, cum erau oamenii, cum era atmosfera, vremea, oare nu-i era frig sau prea cald, oare nu îi era foame? Avea prieteni?

Din fericire, acolo oamenii erau toți ca ea și nimeni nu râdea de nimeni. Ar fi trebuit să fiți și voi acolo, să vedeți dealuri înverzite, să mirosiți marea care era atât de aproape de orășelul în care locuia fetița.

CAPITOLUL 2 - DESCRIERI

De fapt, nici măcar nu era un orășel. Cred că m-a cam luat valul, ca să zic așa...

Era mai degrabă un sătuc. Un sătuc plin cu dealuri verzi, pline de maci uneori, dar perfecte pentru o drumeție ca la carte. Ca să nu mai zic de valurile care se spărgeau de fiecare dată de pietroaiele imense de la mal.

Ți-era și frică uneori să calci desculț pe toate acele pietre, dar până la urmă deveneau parte din tine și de fiecare dată când te urcai pe ele să treci în partea cealaltă, unde era nisipul fin, te simțeai ca un rege, asta pentru că vedeai orizontul.

De asemenea, pe drumul spre țărm trebuia întotdeauna să calci pe alge. Nu aveai de ales. Cu toate astea, mirosul lor nu era niciodată la fel.

Algele din CER nu erau ca cele de pe PĂMÂNT, nu miroseau nicidecum urât, asta pentru că acolo nu exista țipenie de om fără suflet. Ce legătură are? Păi știți vorba aia, dacă te gândești la rău, atragi și mai mult rău?

Iată că aici, oamenii nu erau răi, nu gândeau nimic nelalocul lui și nu erau altfel decât sunt, adică OAMENI.

Drept dovadă, nimic nu se întorcea împotriva lor. Astfel, nu aveau nimic de care să le pară rău și reușeau întotdeauna să dea dovadă de altruism.

De aceea, algele nu aveau un miros urât, nu existau gunoaie pe străzi și încălzirea globală era doar o chestie pe care o auzeau doar de la cei de pe PĂMÂNT.

Algele miroseau a ce voiai tu să miroasă, a spanac, pentru că erau verzi sau a bomboane de mentă, pentru că...erau verzi.

Vremea era întotdeauna plăcută, acolo, în CER. Puteai să mergi zile întregi, desculț și doar cu un rucsac în spate, căci nu vedeai decât minuni în fața ochilor.

Vedeai cerul albastru deschis, vedeai pescărușii care se strângeau de fiecare dată mai mulți când plaja rămânea goală, vedeai un petic de pământ pe care puteai să te întinzi ca să te cuprindă soarele.

CAPITOLUL 3 - GOALĂ

Și cum să stai îmbrăcat într-o astfel de atmosferă când tot ce-ți venea în minte era libertatea?

Ei bine, de asta umbla fetița asta fără haine, adică goală. Pentru că își dorea să fie văzută exact așa cum a intrat acolo, cu zâmbetul pe buze.

Își amintea că odată, când era mai mică, zâmbea mereu, își dorea întotdeauna să facă lucruri care nu aveau sens pentru alții, dar pentru ea reprezentau un întreg. Iată că totuși n-a reușit niciodată.

Dar odată ajunsă în CER, putea face orice. Acolo erau oamenii de tot felul, grași, slabi, micuți, înalți, cu părul lung sau cu codițe împletite.

Oamenii de acolo ascultau ce muzică doreau, citeau la orice oră și fumau doar dacă simțeau nevoia. 

Astfel că, nimic nu putea să întrerupă liniștea care se așternea peste CER atunci când venea dimineața.

Dacă noaptea era o întreagă forfotă și oamenii își puneau întrebări unii altora, iată că dimineața ajungeau cu toții într-o îmbrățișare comună și reușeau să închidă ochii.

O singură problemă era! Ochii nu doreau să se închidă. Dar cum dormeau oamenii în CER?

CAPITOLUL 4 - ÎNTREBĂRI 

EȘTI CURIOS? 

Păi...hai să-ți zic! Oamenii acolo nu prea dormeau. Sau dormeau când ochii le oboseau. 

Nu dormeau pentru că își dădeau seama că în sfârșit sunt într-un loc perfect în care nu trebuie să se mai ascundă. De ce să-și închidă ochii pentru a-și imagina o viață frumoasă când aveau tot ceea ce-și doreau chiar în fața ochilor.

Iar pentru acest lucru, de ce să mai doarmă? 

Adevărul e că aveau câteva momente pe zi când se duceau să-și refacă energia, dar își doreau cu tot dinadinsul să fie iar pe afară, încât cu greu puteau fi opriți.

CAPITOLUL 5 - DESPRE FETIȚĂ

Să revin totuși la personajul principal al poveștii, fetița care a dansat goală. Cum a reușit să danseze goală?

Păi ar fi fost destul de simplu, s-a eliberat de inhibiții și a intrat într-o stare pe care n-a mai întâlnit-o vreodată.

Era ca și cum se afla în CER și pe PĂMÂNT în același timp. Chiar dacă știa că acolo sus nu era urmărită și judecată de nimeni, iată că tot nu putea să facă ceea ce-și dorea, atât de mari erau poverile pe care le purta.

Până într-o zi...

CAPITOLUL 6 - ZIUA

Era o zi ca oricare alta. Nu era marți, nu era miercuri, nu era nici măcar weekend, asta pentru că acolo, în CER, zilele treceau toate la fel, de aceea nimeni nu avea calendar, nu avea ceas sau orice alt instrument de măsurare a timpului.

Când oamenii vedeau că soarele răsare, ieșeau din case și făceau tot ceea ce visaseră cu o seară în urmă, asta până când soarele îi îmbrățișa și voia să-și ia la revedere.

Atunci, fiecare mergea din nou în casa lui și se ascundea până a doua zi dimineață. Asta dacă nu erau cu toții pe plajă și își puneau întrebări.

Ei bine, într-o zi, fetița a pășit timidă afară din căsuța ei. Era spre înserat și chiar dacă cerul avea încă o nuanță de roz, toată lumea era înăuntru. Acesta era un semn că oboseala acumulată în aceste câteva săptămâni de când ajunseseră toți acolo își spunea cuvântul.

Fetița a deschis încet ușa, atât de încet încât nu dorea să se audă nici cel mai mic scârțâit și s-a uitat de-o parte și de alta a plajei.

Iată că fiecare căsuță, pictată la fel, de aceeași mărime, cu acoperiș brun, zăcea în liniște. Doar vântul mai adia din când în când și o făcea pe fetiță să simtă fiorul rece al toamnei.

Culmea este că în CER nu era niciodată toamnă. Doar pe PĂMÂNT.

Fetița a scos puțin capul pe ușă, iar vântul îi bătea în păr, din ce în ce mai tare până când fața nu i s-a mai văzut. 

Atunci, fetița a ținut ușa cu mâna stângă atât de țeapănă încât degetele îi erau amorțite, iar cu cealaltă a reușit să-și dea părul la o parte.

Deja i se făcea frig, iar ea nu avea nici măcar un petic cu care să se acopere. S-a uitat din nou pe toată plaja, dar niciun semn că oamenii ar mai fi fost pe afară.

"Perfect", și-a spus ea.

Atunci, și-a lungit piciorul și a pus talpa stângă pe prima treaptă a casei. Era plină de nisip rece. 

A pus și talpa dreapta și cu teamă a închis ușa în spatele ei, nu înainte de a se asigura că totuși o poate deschide la întoarcere. 

Ei bine, acum era acolo, singură. Stătea pe prima treaptă a căsuței și se uita la mare. 

"Oare cât de mare este marea?", se întreba.

De obicei, oamenii nu au astfel de curiozități după o anumită vârstă.

"Nu știi nici până acum??", mai auzea câteodată.

"Nu, nu știu", ar fi trebuit să spună.

Iată că totuși a întrebat asta și nu s-a simțit deloc rușinată.

S-a uitat în jos și a atins și a doua treaptă. S-a mai uitat o dată spre mare și a simțit libertate. Vântul bătea totuși cu putere din partea stângă și ea era goală. 

Dintr-o dată, mici puncte albe i se vedeau pe picioare. I se făcuse atât de frig...

Fără să-i mai pese, a călcat și pe nisip. Câtă fericire, marea îi încălzea picioarele. 

În momentul ăla, a simțit ceva ce nu mai simțise de mult timp. Îi plăcea să fie singură.

Îi plăcea să fie acoperită în întregime de mare și să nu mai fie strigată de nimeni.

Poate că cineva ar fi văzut-o, dar în momentul ăla nu i-a mai păsat de nimic. 

Așa că a mers tot înainte.

Când a simțit pietroaiele din apă, și-a dat seama că asta este. Ori merge drept înainte și calcă pe ele până când se va simți sus de tot, ori se întoarce de unde a plecat și tremură.

Iată că un gând, un singur gând care îi spunea că nu trebuie să se întoarcă vreodată, nu i-a dat pace.

A mers pe pietre până când a găsit una destul de înaltă încât să urce pe ea. 

S-a așezat acolo, și-a îndepărtat puțin picioarele și a început să danseze.

Mâinile îi alunecau mai ușor ca vântul, iar picioarele parcă nu voiau să se miște absolut deloc, erau una cu pietrele.

Cu toate astea, a continuat. Și cu cât vântul bătea mai tare, cu atât apa îi ajungea tot mai mult spre genunchi, spre mâini, până când a început să fie acoperită de alge.

Devenea una cu ele, însă dansul nu a încetat niciodată.

Până la urmă, picioarele i s-au acoperit în totalitate de alge, așa că cei care ieșeau din case credeau că văd cu ochii lor o creatură a mări și nicidecum fetița cu care zilele trecute vorbeau și râdeau pe nerăsuflate.

Sursa foto: Pinterest