Băiatul care s-a pierdut pe Lună

 A fost odată ca niciodată un băiat care s-a pierdut pe Lună. Dar cum a ajuns el oare pe Lună, vă întrebați?

Dacă nu, eu spun să nu mai zăboviți aici, însă dacă aveți măcar pic de curiozitate, haideți în mica povestioară a băiatului.

Capitolul I - Introducere

Să începem cu începutul. A fost odată un băiat care oricare altul, cu păr blond azuriu, cu ochi albaștri safir și cu o curiozitate ce nu-l lăsa să se plictisească deloc.

Deși e bine ca aceste mici baterii care se încarcă de la soare să mai stea și pe la umbră, acestui băiețel în special, nu-i plăcea câtuși de puțin.

De ce-ar fi vrut măcar să se plictisească dacă avea întotdeauna ceva constructiv de făcut? Eh, așa zic și eu, să nu-l lăsăm să cadă pradă monotoniei.

N-avea timp pentru astfel de prostioare și cu asta, basta.

El trebuia să-și miște mâinile și picioarele în permanență pentru ca energia lui să fie împrăștiată pretutindeni, altfel unde ar fi ajuns?

După spusele lui, undeva unde nu era nimic interesant.

Până și nimicul, la el își găsea utilitatea.

Dar haideți să revin!

Ce știm cu adevărat despre băiatul care s-a pierdut pe Lună?

Ei bine, știm următoarele: el voia să ajungă în Antarctica, îi plăceau cățeii cu urechi de iepure și călca mereu în caca de câine.

Dar ce putem face cu atât de puține informații??

Am putea să ne întrebăm în primul rând, cum de a reușit băiatul să ajungă pe Lună, când el voia să se afle de fapt, în Antarctica.

Și cum le-au apărut cățeilor urechi de iepure?

La întrebările acestea poate răspunde numai un singur om și acela este chiar el, băiatul.

Capitolul II - Cine era băiatul?

Băiatul avea calitățile unui om obișnuit, însă dacă te uitai îndeaproape, vedeai ceva ieșit din comun.

Numele lui era Deus, un nume ales la întâmplare, însă care cuprinde atât de multe semnificații, fără ca măcar să le căutăm prea adânc în cărțile de istorie sau religie.

Deus venea de pe Planeta Pământ, însă fără să știm momentan cum, a ajuns pe Lună. 

La început, dorința lui cea mare a fost să ajungă în Antarctica doar ca să se joace cu bulgări de zăpadă și să facă îngerași.

Problema cea mare a lui Deus era frigul. N-ar fi suportat nici măcar jumătate de oră frigul de la Pol, însă tot ce-și dorea acum era să ajungă acolo.

Și cum fac copiii când își doresc ceva? Strâng tare din pumni și țipă, eventual se tăvălesc pe podeaua rece, asta până când obțin totul?

Ei bine, după cum spuneam, Deus nu era ca ei. Nu era nevoie să facă toate acestea pentru a păși pe zăpadă.

Trebuie doar să-și dorească foarte mult, să muncească, să aibă încredere și să fie destul de puternic pentru a reuși să facă tot ce își dorea, pe cont propriu.

Asta a și făcut, de aceea a ajuns pe Lună. Doar că, el nu și-a dorit să ajungă acolo, însă uneori viața te duce unde nu te aștepți și îți place totuși mai mult decât ți-ar fi plăcut la început.

Cum a ajuns totuși băiatul ăsta pe Lună? Că tot ne învârtim în jurul cozii.

S-a îmbrăcat în costumul de super-erou și a decis că este momentul.

Fiindcă se afla la momentul respectiv în camera lui, pe care și-a dorit-o atât de mult în copilărie, a stat în picioare și a privit-o.

A privit pereții cu tapet, s-a uitat la patul de lemn din colț și și-a adus aminte câte nopți nedormite a stat întins acolo.

Tapetul era pus de pe vremea când el avea doar trei ani și era aproape un bebeluș. Dar la trei ani nu mai ești deloc un bebeluș. Ești om în toată firea, care vrea să descopere lumea înconjurătoare.

Pe tapet se afla tot sistemul solar și câteva constelații. Băiatul mereu a fost fascinat de mister și tot ce se află dincolo de spațiul în care locuiau oamenii asemănători lui.

Deus și-a dorit mereu o cameră a lui în care să fugă atunci când era supărat, să închidă ușa atunci când voia să danseze fără ca nimeni să-l observe. 

În timp ce zilele treceau, se gândea tot mai mult la o cameră secretă în care să-și petreacă momentele de tristețe, dar și momentele de veselie.

I-ar fi plăcut să aibă colțișorul lui unde să-și pună jucăriile și să-și arunce cărțile citite, însă nu avea nimic din toate astea.

Ce avea băiatul în schimb? Dorințe, vise și planuri care nu aveau cum să nu ia ființă dacă lupta pentru ele cu toată inima.

I-ar fi plăcut ca fix în momentul în care se gândea la ceva, lucrul ăla să apară ca prin magie în cameră, iar apoi când s-ar fi plictisit să dispară și să treacă la alt copil care avea nevoie.

Asta îl făcea egoist sau răsfățat? Nicidecum, îl făcea OM. Fiecare persoană are câte o dorință ascunsă pe care nu o spune oricât ai insista, însă Deus nu era așa. 

El era sincer și deschis, întreba tot ce voia și căuta răspunsuri peste tot, chiar dacă anumite persoane treceau pe lângă el, fără ca măcar să asculte ce avea de spus.

Când punea o întrebare, Deus făcea ochii mari și aștepta cu nerăbdare răspunsul. I-ar fi plăcut să știe tot, dintr-odată.

Deus era din altă lume, chiar poate venise de pe Lună și se pierduse pe Pământ. 

Chiar dacă dorința lui cea mare a fost să ajungă în Antarctica, băiatul a ajuns pe Lună.

Băiatul se afla în camera lui, pe care și-a dorit-o tot timpul și în care nu a avut ocazia să intre niciodată și se gândea că ar vrea să fie acasă.

Dar dacă era în camera lui, nu însemna că se afla deja acasă?

Astfel, Deus a închis ochii și s-a trezit pe Lună. Cum a ajuns acolo totuși?

Capitolul III - Drumul spre Lună

Sursa: Pinterest