Fetița Poveste

 A fost odată o fetiță. De ce tot spun o fetiță? Pentru că suntem cu toții copiii cuiva, chiar dacă îmbătrânim, chiar dacă nu mai purtăm scutece. 

Purtăm scutecele imaginare, care nu ne lasă să ne ștergem de trecut. 

Scutecele de căcat care cu greu mai pot fi spălate. Nu sunt din alea scumpe, care pot fi aruncate în mașina de spălat, deci trebuie să tot freci la ele până căcatul va dispărea. Dar nu dispare.

Căcatul e parte din noi, oriunde am merge. Chiar dacă uităm de el, chiar dacă ne îmbrăcăm frumos, chiar dacă avem impresia că ne-am deșteptat  citind cărți de psihologie.

Ei bine, pentru fetița asta căcatul n-a dispărut. 

Căcatul s-a mai șters puțin, dar tot acolo a rămas. 

Câteodată mirosea a balsam de rufe și părea a fi minunat, dar de cele mai multe ori, puțea.

Ei da, a fost odată o fetiță pe care nimeni n-o credea în stare.

A fost odată o fetiță care avea impresia că nu poate să facă vreun lucru fără ajutor. Dar putea.

A fost odată o fetiță care a trăit, dar se gândea " cu ce rost?"

A fost odată o fetiță care zâmbea, dar când zâmbea își amintea de trecut si atunci zâmbetul devenea mai palid ca niciodată. 

A fost odată o fetiță care n-a convins pe nimeni de nimic, deși ce nevoie avea?

A fost odată o fetiță mai curajoasă decât toți băieții, dar ei o ignorau. 

A fost odată o fetiță tristă, căci nu avea alt sentiment in suflet.

A fost odată o fetiță veselă, dar n-a rămas așa. 

A fost odată fetița care s-a gândit că poate până n-a mai putut. N-a mai putut fiindcă n-a mai încercat. N-a mai încercat fiindcă aripile i-au fost tăiate. Și fetița nu știa să coasă. Fetița știa doar ce voia ea să știe. 

Fetița era și ea bună la ceva. Ceilalți n-au întrebat-o niciodată pe fetiță la ce e ea bună și astfel, fetița n-a mai fost bună la nimic. Fetița s-a stins, încet, încet și n-a mai încercat să fie bună la ce-i plăcea ei.

Până la urmă, din ea a rămas doar un strop de bunătate pe care a încercat să-l țină cât de strâns a putut.

A pus bunătatea într-un săculeț, cum și-a avut cocoșul punguța cu doi bani, și a plecat pe drum.

Problema este că fetiței i s-a umplut săculețul cu bunătate, nu i s-a furat. 

Ar fi vrut să i se fure, ar fi vrut să alerge după bunătatea ei furată, după stropul de credință pe care-l mai avea.

Doar că săculețul ei era din ce în ce mai greu. Și nu-l mai putea duce.

Oamenii însă, nu vedeau asta. Oamenii vedeau doar ce voiau ei. Oamenii își vedeau doar sacii lor.

Săculețul fetiței nu era câtuși de puțin strălucitor, n-avea nimic grandios, dar fetița era sigură că cineva îl va vedea la un moment dat și îl va lua.

Nu l-a văzut nimeni. 

Și fetița a continuat să spere. Până într-o zi, când și-a dat seama că oricât de puternică ar fi, trebuie să dea din săculețul ei și altcuiva. Să împartă bunătate. 

N-o mai putea duce.

Așa că fetița s-a apucat să strige printre blocuri, să împartă bunătatea ei.

Credeți că a auzit-o cineva? Ba bine că nu...

Credeți că i-a răspuns cineva?

Toată lumea se uita la fetiță de sus, de pe balcon. Toți o credeau nebună.

"Cine împarte bunătate"? se gândeau ei.

Credeau că-i o nălucă, că habar nu are despre lumea adevărată, că nu ăsta-i scopul în viață.

Dar cum le știu oamenii pe toate...

Așa că într-o zi, obosită de atâta mers, fetița s-a oprit.

S-a așezat pe o băncuță veștejită, aproape roasă toată de vânt, ploi și soare, și a stat.

A stat cu capul în piept, până a auzit o voce.

O șoaptă doar și a ridicat ochii spre cer.

Din păcate, tocmai atunci din neatenție, săculețul plin cu bunătate, i-a căzut.