Undeva unde timpul nu ne poate atinge

 Introducere

A fost odată ca niciodată o fetiță pe care o chema Ara. 

Ea nu era mai înaltă decât un pitic din povești, avea brațele foarte subțiri și lungi și niște degete de pianistă. 

Avea un păr negru rar, pe care și-l ungea în fiecare seară cu ulei de rozmarin în speranța că într-o zi va crește  la fel de frumos ca părul lui Eldoris, vecina și prietena ei. 

Ara avea picioarele ca de zână, atât de subțiri erau, dar când alerga nimeni n-o mai putea prinde. Era la fel de zglobie ca un iepure țopăind prin iarbă.

De fiecare dată când se întâlnea cu Eldoris, dimineața la 6, în drum spre școală, o ruga să facă întreceri.

Eldoris nu putea mereu.

Eldoris era o fetiță mult mai liniștită. Era mai înaltă decât Ara, mult mai înaltă, aproape ai fi zis că joacă baschet, dar în realitate, părinții ei erau foarte înalți. 

Părinții ei jucaseră baschet în tinerețe. De fapt, așa s-au cunoscut.

De fiecare dată când se întâlnea cu Eldoris, Ara o ruga să facă orice fel de întreceri. Întrecere la alergat, întrecere la tras cu praștia, întreceri la țipat, întreceri la mers cu bicicleta. Singurul lucru pe care nu știa Ara să-l facă, era să înoate. 

Când era mică, părinții au aruncat-o în iazul din spatele curții și i-au spus: "Înoată!"

Dar Ara n-a înotat. Părinții au așteptat în speranța că Ara se va ridica la suprafață, dar minutele treceau și apa rămânea la fel de calmă. 

Până la urmă, tatăl Arei s-a hotărât să sară după ea. A fost un moment tragic. Tragic pentru Ara, deoarece părinții ei i-au spus așa: "Data viitoare să dai din mâini și din picioare".

De-atunci, Ara n-a mai înotat. 

Așa că Ara o provoca zi de zi pe Eldoris la tot felul de jocuri.

Eldoris nu era ca Ara. De fapt, nu se asemănau câtuși de puțin.

Eldoris era înaltă, Ara era micuță. Eldoris era foarte înceată și vorbea extrem de rar, Ara nu mai știa când să se oprească din explicat lucruri și povestit și inventat povești. Eldoris ar fi vrut să aibă cât mai puțini prieteni, Ara urmărea să fie mereu băgată în seamă.

Eldoris avea și ea părul negru, doar că atât de des. N-ai mai fi văzut în întreg ținutul o fetiță cu un păr atât de bogat. Dacă Eldoris ar fi încercat să-și prindă părul în coadă de cal, în loc de elastic și-ar fi luat o funie, atât de mult păr avea.

Un singur lucru aveau în comun cele două fetițe: le plăcea să stea în natură.

Zburdau mereu pe câmpia din fața caselor și nu s-ar fi săturat de asta niciodată.

Câmpia unde locuiau cele două fetițe, se numea de fapt platou.

Era o întindere uriașă cu iarbă deasă pe care părinții celor două fetițe o tundeau mereu, fiecare pe marginea lui de câmpie.

Pe acest platou se aflau doar două case. Casa Arei și casa lui Eldoris.

Motivul pentru care erau doar casele lor acolo este următorul: părinții celor două fetițe se mutaseră dintr-un loc foarte aglomerat, numit oraș, acum mult timp. În speranța că vor avea o viață cum citiseră în cărți, au plecat fiecare pe cont propriu. 

Întâmplarea face că drumurile pe care porniseră cei patru, duceau toate în același loc, platoul pe care astăzi își aveau construite casele.

Capitolul I

Era deja toamnă. Începutul unui nou an școlar.

Ara și Eldoris erau deja în clasa a-V-a. Cât de repede a trecut timpul?

De obicei, la începutul fiecărui an școalar, Eldoris și mama ei veneau în fața casei Arei și o așteptau pentru a merge împreună la școală.

Acum era altfel. Fetele deja crescuseră, erau atât de mari...

Nu mai era nevoie de părinți pentru a le conduce până la intrarea în școală. Cum de a zburat timpul?

Ara avea acum părul mult mai des, uleiul de rozmarin dăduse roade.

Eldoris începea să fie din ce în ce mai prietenoasă.

Totul părea să meargă exact așa cum ar fi trebuit, până într-o zi...

"Ce vrei să facem astăzi?" o întrebă Eldoris pe Ara.

"Ce-ai spune dacă ne-am lua bicicletele și ne-am întrece până la marginea pârâului?" n-am mai mers de ceva timp cu bicicleta, spuse Ara.

"Sunt de acord!" spus Eldoris mai hotărâtă ca niciodată.

Trebuie să menționez faptul că panta pe care voiau cele două fetițe să coboare, era destul de abruptă. Într-o altă dată, Eldoris n-ar fi îndrăznit să coboare nici măcar mergând pe o pantă așa abruptă, darămite cu bicicleta?

Ara s-a uitat pentru o secundă la Eldoris, și-a pus mâna la gură și a zâmbit. Era fericită că prietena ei în sfârșit era curajoasă. Oare era meritul ei?

Ara mereu s-a gândit că poate fi o influență bună asupra lui Eldoris, că o poate face să iasă din carapacea ei, că poate fi sora mai mare pe care n-a avut, deși era cu un an și jumătate mai mică decât ea. Și cu două capete mai scundă.

Ara era de cele mai multe ori mândră.

Cele două fetițe și-au pus căștile și au urcat pe bicicletele de munte pe care le primiseră cadou acum doi ani de la părinții lor. 

Au fost așa fericite Crăciunul acela. Mai ales Ara. Eldoris totuși a plâns. A plecat în fugă în camera ei și a plâns în hohote. 

Toată lumea a crezut că plângea de fericire. În realitate însă, plângea de frică.

"Haidee, mai repedee!" striga Eldoris.

Și deși dealul era destul de abrupt, Ara era surprinsă cu câtă ușurință îl coboară Eldoris.

Până la urmă, a ajuns-o pe fetiță din urmă.

"Bravo...ăă, Ara!" îi spuse Eldoris puțin transpirată.

Chiar în momentul acela, Eldoris își trecut mâna dreaptă peste frunte pentru a se șterge de transpirație.

"Ce-ai acolo?" o întrebă Ara în timp ce-i luă palma și o întoarse.

"Nimic." spuse Eldoris.

"Dar ai două dungi orizontale, ca un semn." îi spuse speriată Ara.

"Nu ți-am văzut niciodată semnul ăsta!" adăugă ea.

"Poate pentru că n-ai știut cine sunt cu adevărat" răspunse Eldoris cu tristețe în glas.

Și dintr-o dată totul se lumină.

Era o lumină pură, era ca și cum fetițele erau în cer și puteau să vadă de aproape albastru acela pe care mereu îl admirau de pe pământ.

Capitolul II

N-a știut niciodată că poate fi atât de puternică. De când era mică, Eldoris era timidă. Nu voia să meargă la alergat cu Ara, nu participa la concursurile de tras cu praștia și nici măcar nu stătea pe câmp cu toți copiii de vârsta ei. 

Tot ce știa, era că îi plăcea să îi urmărească și să-și imagineze că într-o zi o vor primi cu brațele deschise și pe ea, și o vor considera prietena lor cea mai bună.

În timp ce visa la momentul când va avea în sfârșit prieteni, o lumină albastră îi apăru în față.

"Cred că am ajuns în cer" gândea Eldoris. 

Eldoris știa că ajungi în cer doar atunci când mori și de-a lungul timpului ai făcut fapte bune. Asta ar fi fost răsplata după moarte, dacă făceai fapte bune, ajungeai în cer.

Eldoris nu și-a dorit niciodată să ajungă în cer, dar și-a dorit să atingă norii. Era curioasă din ce sunt făcuți.

Capitolul III

Când a deschis ochii, tot ce-a putut să vadă a fost o câmpie. Era o porțiune largă de pământ, plină de iarbă pe care Eldoris stătea cu picioarele. Era desculță.

În timp ce privirea îi căzu în jos spre degetele care se mișcau în iarbă, începu să zâmbească.

Se simțea altfel. Era atât de ușoară, ca un fulg. 

"Ce s-a schimbat? Mă simt extraordinar. Mă simt atât de goală pe dinăuntru, ca și cum n-aș fi mâncat nimic la micul dejun. Oare am mâncat?"

Și încercă să-și aducă aminte dacă a reușit să-și mănânce porția de omletă pe care mama i-a pregătit înainte să plece la școală. 

Tot ce putea să vadă atunci când închidea ochii, era lumina albastră.

Vedea lumina albastră și o vedea pe Ara, cu care își amintea că a coborât panta aia abruptă. 

Da, așa e. 

Coborâse o pantă abruptă împreună cu Ara, dar erau amândouă pe biciclete.

Oare unde era Ara?

Capitolul IV

Când a deschis ochii, Eldoris i-a văzut pe toți copiii care se jucau pe câmp atunci când ea și Ara erau mai micuțe. Era și Ara acolo.

"Cum a ajuns acolo? Și unde mi-e bicicleta?" se întrebă Eldoris uitându-se în stânga și în dreapta.

Tot ce vedea erau palmele ei care striviseră câteva floricele mov.

În cele din urmă, Eldoris își luă inima în dinți și hotărâ să meargă la Ara. Ce putea să se întâmple? Și mai presus de toate, de ce o lăsase Ara singură?

Abia coborâseră dealul și Eldoris era atât de fericită că reușise, dar Ara era cu ceilalți copii.

Avea să o înfrunte! Trebuia să-i spună că era puțin supărată pe ea fiindcă n-a putut să vadă cât de curajoasă a devenit, cât de mult a ajutat-o prietenia ei.

Și în timp ce Eldoris se îndrepta către copiii de pe câmp, și-a dat seama că vedea din nou lumina albastră. 

Se uita spre Ara și vedea lumina albastră. Orice-ar fi făcut, acum nu trebuia să se mai oprească. Voia să vadă despre ce e vorba.

Și în timp ce înainta cu inima bătându-i într-un ritm alert, a auzit ceva.

"Eldoris, hai, e rândul tău!"

Cineva o striga, cineva care nu era Ara. Cineva care cu siguranță nu era mama ei și mai presus de toate, nu era tatăl ei.

Cine era oare?

La un moment dat, s-a oprit.

Lumina albastră începea să coboare. Nu mai era așa de ceață în capul ei.

Atunci i-a văzut. Copiii o strigau pe ea!

"Unde e Ara?" întrebă Eldoris.

"Cine? întrebară mirați copiii.

"Ara, fetița care era aici cu voi. Cea cu părul rar și mâini subțiri." Eldoris era din ce în ce mai speriată.

"Eldoris, nu a fost nicio fetiță aici." îi spuse unul din copii.

"DAR UNDE E ARA?" începu Eldoris să strige.

"Eldoris, nu a fost nimeni aici. Tu erai, dar din cauză că am alergat atât de mult și tu n-ai vrut să mănânci nimic la micul dejun, te-ai dus mai departe și te-ai întins pe iarbă. Ai adormit." a spus din nou copilul.

Epilog

Oricât am vrea, n-o să putem niciodată să renunțăm la trecutul nostru. Important este să nu ne ferim de el, pentru că tot ce-am fost ne-a ajutat să devenim ceea ce suntem astăzi.

Așa cum Eldoris a putut să se transforme dintr-o fetiță mică și firavă în fata puternică și sigură pe sine, așa și tu poți să faci orice îți propui.

Important este să ai un țel care se poate atinge și să faci în fiecare zi pași mici pentru a-l atinge.

                                   Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/164029611411587347/