Iubirea pentru oameni

 Parcă zici că suntem nebuni, cu toții. Dar nebuni din aceia care au fost luați dintr-un loc, duși într-o anume fabrică și puși să învețe niște cuvinte pe de rost. Ce vreau să zic cu asta? Că n-avem pic de suflet în noi. Zicem că avem, dar nu e așa. 

Încercăm să-l găsim, pe suflet, să ne mințim că suntem buni, că facem fapte aparent mărețe, dar în realitate nu facem nimic. Stăm, ne plângem, căutăm să găsim niște vinovați, arătăm cu degetul. Și când credem că am găsim câteva răspunsuri, ne mândrim cu ele. Credem, fiecare dintre noi, că suntem mai inteligenți, mai cultivați, mai altfel, mai în stare să iubim decât cei pe care îi judecăm. 

Nu suntem. Singura șansă să devenim altfel, în speță, mai empatici și mai umani, este să recunoaștem că avem aceleași defecte, dar împachetate altfel. Singura șansă de a ne spăla de rușinea care ne strânge în brațe atunci când nu mai avem nimic rămas, este să recunoaștem că ura, invidia, gelozia, nu va pleca niciodată din noi. 

Avem fărâme din fiecare. Toată lumea are, și odată ce recunoaștem asta, nu mai este atât de rău. De ce? Pentru că atunci devenim cu adevărat oameni, suflete ale căror minți nu mai sunt atât acaparate de negrul în care vrem cu atâta disperare să ne întoarcem. 

Suntem obișnuiți, din varii motive, să vedem întotdeauna ce-i mai rău. Din păcate, fericirea, dacă cineva o are, e văzută de după colț. Ca și când n-ar trebui să existe acolo. Ca și când oamenii care au măcar un strop de zâmbet pe față, sunt vinovați cu ceva. Și așa, se naște și se îndoapă această invidie.